Scurt istoric

Coordonate:
46°34′15″N 23°46′45″E46°34′15″N 23°46′45″E
Suprafață
Total - 91,43 km²
Altitudine - 315 m.d.m
Populație (2011)
Total▼ 47744 locuitori
Densitate 609 loc./km²
Recensământul anterior, 2002 55.887 locuitori
Fus orar EET (+2)
Ora de vară (DST)-EEST (+3)
Cod poștal-401001–401189

Municipiul Turda este unul dintre cele 6 orașe ale județului Cluj și al doilea ca mărime, după reședința de județ, din punct de vedere al numărului populației (55.804 locuitori, cf. Fișei Localității întocmite de INSSE), care reprezintă 8,31% din populația totală a județului și 14,57% din populația urbană a acestuia.
Municipiul Turda este poziționat la intersecția drumurilor europene E68, E81 și E60, pe Valea Arieșului, într-o zonă atractivă atât din punct de vedere turistic, cât și economico-social, aproape de trei reședințe de județ (Cluj-Napoca - 30km spre Nord, Târgu-Mureș - 70km spre Est, Alba-Iulia - 70km spre Sud). Suprafața totală a municipiului este de 91,6kmp.
Prin arhitectura de stil gotic sau cea de stil renascentist, pe care o găsim în partea veche a Municipiului Turda, acesta se încadrează în categoria centrelor cu tradiţie urbană din Transilvania şi constituie, totodată, un prilej de încântare a oricărui turist dornic să viziteze această zonă, atestată sub numele de Potaissa din perioada d.d.H. ca cetate dacică.
 

Orașul Turda se află printre așezările vechi și importante ale istoriei României. Localitatea s-a dezvoltat în lunca râului Arieș. Datorită descoperirilor arheologice aflăm că zona actualului oraș și împrejurimile sale a fost locuită încă din preistorie. Există numeroase urme arheologice (unelte din piatră, fragmente de vase ceramice, cranii etc.) descoperite în cele peste 100 de peșteri din Cheile Turzii şi în localităţile Bădeni, Moldovenești, Mihai Viteazu.

În urma cercetărilor arheologice preventive, efectuate pe tronsonul IIB2 al Autostrăzii Transilvania, în preajma localităţii Sănduleţti, pe platoul Cheilor Turenilor, au fost dezvelite 210 complexe arheologice (locuințe adâncite, morminte, gropi cu depuneri rituale, gropi de provizii, gropi de stâlpi) aparținând unor sate preistorice succesive. Primele vestigii descoperite sunt cele ale unei mici așezări aparținând neoliticului dezvoltat (4900-4700 î.Hr.). O comunitate mai consistentă ocupă acest platou înalt în perioada eneoliticului final (cultura Coţofeni, 3000-2500 î.Hr.). În epoca bronzului promontoriul este apărat dinspre vest cu șanț, val și palisadă și platoul devine o așezare fortificată, probabil în epoca mijlocie a bronzului (cultura Wietenberg, 1700-1400 î.Hr.). Aceasta este epoca de maximă înflorire a așezării, nu o așezare sezonieră, ci un centru stabil și important din Podișul Transilvaniei. Există însă și descoperiri aparținând epocii timpurii a bronzului. Locuirea de mai mică amploare continuă și în epoca târzie a bronzului (1400-1200 î.Hr.). Pe același platou, în special în nivelurile superioare s-a descoperit și ceramică aparținând epocii romane. Locuirea romană propiu-zisă se situează probabil spre vest, pe zona mai înaltă a platoului și este în legătură cu cariera romană de la Săndulești și cu apeductul care capta izvorul Copăcenilor și alimenta cu apă orașul Potaissa și castrul roman.

Deşi numele Potaissa este un toponim de origine dacică, descoperirile arheologice pe teritoriul oraşului sunt destul de modeste, ceea ce face dificilă localizarea exactă a aşezării dacice. De pe Dealul Şuia provine o ceaşcă dacică, iar alte fragmente ceramice din fosta colecţie Téglás, precum şi unelte, vârfuri de săgeți, pumnale, etc. s-au descoperit în diferite puncte pe Dealul Zânelor, Valea Sândului şi Valea Pordei. Potaissa ar fi rămas la stadiul preurban de evoluție, un târg, dacă n-ar fi intervenit evenimentele politico-militare de o covârșitoare importanță în istoria Daciei de la începutul secolului al II-lea d. Chr.

După cucerirea Daciei de către romani, în urma celor două războaie (101-102 şi 105 – 106 d. Chr.), mica localitate de pe malul Arieșului își păstrează numele autohton dacic. Izvoarele scrise atestă acest nume în diferite variante corupte: « Patrouissa » la Ptolemeu, Patabissa în lucrarea Geografului Anonim de la Ravenna, dar numele trebuie să fi fost « Patavissa » ca pe Tabula Peutingeriana sau în pasajul juristului Ulpianus. Prima menţionare epigrafică a localităţii datează din anul 108 d.Hr. pe milliarium-ul de la Aiton, în contextul construirii tronsonului de drum imperial dintre Potaissa și Napoca, unde apare forma simplificată Potaissa. O replică a acestei “borne kilometrice” poate fi admirată în P-ța 1 Decembrie din Turda sau în satul Aiton. Mai apoi, pe o hartă medievală (Tabula Peutingeriană) este consemnată distanța dintre Potaissa și Napoca de 35,484 km.

Localitatea cunoaște o dezvoltare aparte abia după instalarea în vecinătatea ei a garnizoanei legiunii a V-a Macedonica. Satul devine municipium în timpul împăratului Septimius Severus, și, dacă ar fi să-l credem pe Ulpianus, atinge cel mai înalt rang municipal, cel de colonia, în timpul aceluiași împărat.

Ruinele vechiului oraș se întind pe dealurile și văile de pe malul stâng al Arieșului, fiind suprapuse parțial de orașul medieval și modern Turda. Planimetria vechiului oraș, cu zone rezidențiale și necropole, este mai greu de ghicit și datorită faptului că au coexistat cel puțin două comunități romane cu statute diferite: satul devenit municipium (și poate colonia) și comunitatea civilă care s-a născut în vecinătatea castrului legionar, canabae, formată din cetățeni romani și veterani.

În vecinătatea castrului legionar orașul prosperă și ajunge un centru important din nordul provinciei Dacia. Dezvoltarea este favorizată și de poziția orașului, situat pe drumul imperial și în apropiere de culoarul navigabil al Mureșului, de resursele naturale bogate din zonă, aurul din Munții Apuseni și sarea.

Pentru păstrarea granițelor Daciei și ale Imperiului Roman, cu ocazia războaielor marcomanice, pe la anul 170 d. Hr., împăratul Marcus Aurelius transferă din Dobrogea la Potaissa, Legiunea a V-a Macedonica. Aceasta își construiește un castru într-o excelentă poziție strategică:  pe un platou (“Dealul Cetăţii”), ferit de inundații și de torenți, dar suficient de aproape de un curs de apă. Platoul are poziție dominantă asupra orașului antic și asupra teritoriilor din preajmă, având o bună vizibilitate din castru. Este cel mai mare castru de legiune din Dacia, cu funcționare îndelungată (cca 170-270 d. Hr.). Aici își desfășoară activitatea cotidiană peste 5000 de soldați. Castru, unul din cele aproximativ 70 de castre de legiune din Imperiul Roman, constituie cel mai important monument istorico-arheologic al Potaissei. Fortificația dreptunghiulară (573X408 m) ocupă o suprafață de 23,37 ha și a fost ridicată respectandu-se toate regulile vremii.  Zidul de incintă era înalt de 5 m iar în fața acestuia se găsea un șanț de apărare lat de 12 m. Castrul avea patru porți legate prin drumuri interioare și flancate de turnuri. Bastioane se aflau și la colțurile castrului. Se mai poate vedea poarta de pe latura de vest (porta decumana ) și bastionul din colțul de nord-vest al castrului. Întraga suprafață era judicios amenajată, potrivit arhitecturii militare romane. În centru se afla clădirea comandamentului (principia), cercetată și restaurată. Alături, spre sud, se găsea cazarma cohortei a I-a, subunitate de 1000 de militari. Un alt mare complex cercetat arheologic era alcătuit din băile castrului (thermae) și sala pentru exerciții fizice (palestra). În castru se mai aflau cazărmile celor nouă cohorte a câte 500 de soldați, locuințele ofițerilor, depozitele de cereale, atelierele, spitalul militar.

Construirea de mari clădiri în interiorul castrului sau a celor care, deşi în afara castrului, erau funcţional legate de acesta s-a eşalonat într-o perioadă de timp mai îndelungată. Dovadă sunt cele câteva inscripţii care menţionează inaugurarea sau refacerea unor clădiri, la date diferite.

Cercetările arheologice întreprinse în castru anual (din 1971 şi până în prezent) au scos la lumină, pe lângă construcțiile menționate, un bogat material arheologic expus în muzeul turdean: obiecte de uz comun (unelte, ceramică), piese specifice de armament și echipament militar, monede, podoabe, sculpturi și inscripții pe piatră. Lucrările de consolidare și restaurare pun în circuitul turistic o parte din vestigiile cercetate.

Legiunea a V-a Macedonica va părăsi Potaissa în timpul lui Gallienus, ori sub urmaşul său, Aurelian. Oraşul înfloritor de altă data decade după anul 271 d.Hr. Potaissa este parasită şi de o parte a populaţiei civile. Treptat, în următoarele două secole, oraşul se ruralizează. Ariile locuite se restrâng, producţia meşteşugărească se menţine la un nivel modest. Unele obiecte databile în sec. IV-V d.Hr. (vase ceramic, opiaţe, obiecte de podoabă) descoperite la Potaissa dovedesc că relaţiile cu Imperiul roman târziu n-au dispărut total. Circulaţia monetară, restrânsă, continua şi în sec. IV-V d.Hr., ultimele monede romane circulând la Potaissa în sec. VI d.Hr. Principala bogăţie a localităţii rămâne în acestă epocă sarea.

După retragerea romanilor şi până prin sec. VI-VII d.Hr. pe teritoriul României au trecut, ori s-au stabilit vremelnic primele populaţii migratoare (vandalii, diferite ramuri ale goţilor, hunii, alanii, avarii).

Castrul abandonat de militari nu a fost locuită de orăşenii din Potaissa şi, treptat, a început să se ruineze. Abia în sec. V d.Hr. grupuri de migratori se aşează vremelnic în castru: mai întâi alanii, apoi germanicii orientali (gepizii). Este posibil ca aceştia să fi întreţinut într-o oarecare măsură vechile construcţii din castru, locuindu-le, iar pe cele impunătoare  – cum erau termele – să le fi transformat în “palate” pentru aristocraţia lor. În anul 1996, în cadrul cercetărilor arheologice sistematice în termele castrului, s-a descoperit un mormânt bogat, al unei “prinţese”, reprezentând cea mai spectaculoasă descoperire. Femeia fusese mică de statură (cca 150 m), trăise vreo 35-45 de ani şi suferise mai multe naşteri. S-au păstrat podoabele (cerceii din aur şi almandine, două fibule mari din argint policrom şi cataramă de centură, realizată din argint, aur şi almandine; mărgele de chihlimbar), precum şi obiectele de toaletă (un pieptene din os şi o oglindă rotunda din metal alb) şi chiar mici fragmente din îmbrăcămintea din in. Din încălţăminte s-au păstrat doar cataramele din argint. Scheletul defunctei şi inventarul bogat este expus în expoziţia de bază a Muzeul de Istorie din Turda.

Istoria medievală a Turzii este indisolubil legată de exploatarea sării. Toponimul Turda apare prima dată în documente în anul 1075, fiind menţionat în legătură cu această activitate. Este vorba despre un act emis de regele Ungariei Geza I (1074-1077). În acest context monarhul ungur a făcut mai multe danii călugărilor benedictini (din Slovacia de azi).

Din secolele XI-XII, în zona Turzii avem atestate descoperiri arheologice de o mare importanţă, atât pentru istoria localităţii, cât şi pentru cea a Transilvaniei (tezaure monetare, podoabe, vase ceramice, arme și echipament militar). Cea mai mare parte a pieselor descoperite cu ocazia acestor cercetări, se regăsesc în colecţiile muzeelor de istorie din Cluj-Napoca şi Turda.

O parte din aceste descoperiri au fost făcute în apropierea cetăţii de la Moldoveneşti, acolo unde mulţi istorici presupun că ar fi localizată “cetatea Turda” pomenită în documentul emis în anul 1075.

Cetatea de la Moldovenești a fost părăsită, fiind după toate probabilitățile, distrusă de marea năvălire tătară din anul 1241, în cursul căreia și Turda a avut mult de suferit. După retragerea tătarilor, cetatea n-a mai fost refăcută; în schimb regii Ungariei au refăcut orașul Turda, care asigura aprovizionarea cu sare și furniza venituri vistieriei regale.

Salina de la Turda este atestată documentar în anul 1271 într-un document emis în cetatea Buda, prin care regele Ungariei Ştefan al V-lea dăruia ocna de sare de la Turda, scoasă de sub orice autoritate regală sau voievodală, capitlului Bisericii Transilvaniei. Din punct de vedere instituţional, exploatarea sării a fost reglementată de către cămările de sare, cea mai importantă din Transilvania, fiind cea de la Turda. Această instituţie era condusă de un comite, care datorită acestei funcţii devine un personaj important al Transilvaniei. Casa Cămării de Sare se mai păstrează și azi, locația acesteia fiind în clădirea actualului muzeu de istorie din Turda. Este singura fostă casă a cămării ce se mai păstrează în prezent.

Din cei 51 de comiți ai Casei Cămării de Sare de la Turda identificați, cel mai reprezentativ a fost Pogány Miklós, care a trăit în sec. XV. Aceasta a fost unul dintre colaboratorii importanţi ai lui Iancu de Hunedoara, împreună cu care a participat la campanile antiototmane din anul 1442, respectiv la bătăliile de la  Poarta de Fier a Transilvaniei şi bătălia de pe râul Ialomiţa.

Turda a fost reşedinţa comitatului omonim atestat în anul 1279 într-un act al regelui Ladislau al IV-lea Cumanul prin care acesta îi întărea banului Micud mai multe moşii în comitatele Dăbâca şi Turda. În perioada Evului Mediu comitatul Turda a fost unul dintre cele 7 comitate care intrau sub autoritatea voievodului Transilvaniei. Oraşul şi-a păstrat caracterul de centru regional, atât în epoca Principatului autonom (sec. XVI-XVII), cât şi după ce Transilvania a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic.

La Turda s-au ţinut cele mai multe dintre congregaţiile generale ale Transilvaniei din perioada voievodatului. Prima congregaţie atestată documentar a fost cea din 8 iunie 1288 în timpul voievodului Roland Borşa.

Congregaţia era una dintre instituţiile fundamentale ale voievodatului Transilvaniei, reprezentând adunarea obştească a nobililor, cu competenţe juridice, legislative, fiscale şi politice. Ele se întruneau la convocarea voievodului sau la cea a vicevoievodului, în numele acestuia. Locul lor obişnuit era în apropierea oraşului Turda (Cristiş).

În sec. XIV – XVII, Turda s-a dezvoltat mult în cadrul progresului general pe care îl cunoaște economia Transilvaniei, în special a mineritului. Dezvoltarea economică duce la ridicarea unor construcții mai importante în oraș. Astfel, în jurul anului 1400 se înalță în centrul Turzii actuala biserică reformată. În cea de-a doua jumătate a secolului XV se construiește și biserica romano-catolică, pe latura nordică a pieței centrale.  Turda se dezvoltă atât din punct de vedere  economic, cât și urbanistic. În această perioadă orașul se îmbogățește cu două noi biserici în zona centrală și apoi cu cea din Turda Nouă, întărită cu fortificații. Tot în această perioadă avem atestată ca și construcție importantă a orașului și Casa Cămării.

Odată cu finalizarea lucrărilor de construcţie la biserica romano-catolică, la începutul secolului al XVI-lea, Piaţa Mare a oraşului se închide pe latura ei nordică. Trama stradală a oraşului mai păstrează structura medievală cu o stradă principală având o îngroşare centrală pentru piaţă. Spaţiul pieţei a fost destinat în principal activităţilor economice. Aici se ţineau târgurile periodice de peste an, fiind vândute, atât produse autohtone, cât şi articole aduse de negustori străini. Treptat, Piaţa Mare capătă şi funcţii administrative, politice şi sociale prin găzduirea diferitelor evenimente importante din viaţa oraşului între care amintim dietele, dar şi diverse spectacole puse în scenă de trupele de teatru ambulant, care colindau oraşele Transilvaniei.

Informaţiile legate de piaţa oraşului şi locuinţele aflate aici sunt lacunare, primele parvenindu-ne abia la mijlocul secolul al XV-lea. Casele simple majoritatea neetajate, erau înconjurate de grădini. Orașul era străbătut de la un capăt la altul de trei străzi paralele și  avea trei piețe. Piața de fân (azi pţa 1 Decembrie 1918), în mijlocul căreia se afla biserica lutherană construită în secolul XVIII (care a fost demolată în epoca comunistă), și sediul Prefecturii (actuala clădire a Primăriei), construit în a doua jumătate a secolului XIX. Clădirile cele mai impozante se regăseau în Piața centrală a orașului. O parte dintre acestea mai există și azi. Reprezentative pentru istoria orașului sunt: Casa Becski, Casa Fodor (azi magazinul Billa), Casa Harmath, Casa Kimpel (Republicii, 47- casele baroce), Casa Prefectului (azi sediul BCR), Casa Tăbăcarilor (Republicii, 10), Casa Teglas (Republicii, 27), Casa Toth (lângă Primărie), Casa Tutschek, Casele Rațiu, Clădirea Prefecturii (actuala primărie), Colegiul Mihai Viteazul, Casa Wesselenyi, Hotelul Elisabeta (intrarea în piața agroalimentară), Palatul Finanțelor (Republicii, 15), Palatul Miko (Hanul medieval, Republicii, 8), Palatul Voievodal (Hașdeu, 2), Școala Catolică (Republicii, 1), Școala Unitariană (str. Dacia), Școala Reformată (Republicii 16), Teatrul Municipal, Primăria Veche (fosta Judecătorie, Republicii 5), Vila Mendel (fostă Casa Armatei).

Începând cu sec. XVI, în perioada Principatului Autonom al Transilvaniei, la Turda s-a întrunit deseori Dieta Transilvaniei (127 de întruniri). Această instituţie era o adunare politică deliberativă cu atribuţii în domeniile legiferării, justiţiei şi administraţiei Transilvaniei compusă din reprezentanţii ordinelor şi stărilor privilegiate (saşii, secuii și maghiarii), care împreună cu principele exercita conducerea statului. La dietele din 1542 (Târgu-Mureș și Turda) s-au pus bazele concrete ale organizării Principatului Autonom al Transilvaniei sub suzeranitate otomană.

Până la reforma religioasă la Turda existau trei confesiuni: catolică, ortodoxă și mozaică. După Reformă și mai ales după edictul de toleranță din anul 1568 ținut la Turda, care proclamă pentru prima dată în Europa libertatea religioasă, Turda împreună cu Transilvania devine un mozaic confesional, la confesiunile amintite adăugându-se : reformaţi, evanghelici-luterani și unitarieni.

De-a lungul istoriei la Turda au avut loc o serie de evenimente politice tulburi care au marcat istoria acestor locuri. În anul 1438 la Turda este semnată Unio Trium Nationum, uniunea celor trei națiuni, prin acest act românii fiind împiedicați să participe la viața politică a țării. Pe fondul unor răzvrătiri, la început, și apoi prin răscoale țărănești, care se extind în întreaga Transilvanie – cetele de răsculați de la Bobâlna, au cucerit Clujul, Turda și Aiudul. După înăbușirea răscoalei, la Turda au fost trași în țeapă și spânzurate nouă căpetenii ale răsculaților.

Turda a suferit distrugeri în timpul luptelor purtate de Mihai Viteazul (1593-1601) cu nobilimea maghiară răsculată, precum şi în vremurile tulburi care au urmat în Transilvania după asasinarea domnitorului, când armata împăratului Rudolf condusă de generalul imperial George Basta s-a dedat la grave excese, incendiind şi devastând oraşul. În aceşti ani caracterizaţi de instabilitate politică şi presăraţi cu numeroase conflicte armate, construcţiile medievale civile şi ecleziastice din Turda Veche şi Turda Nouă au avut de suferit mari distrugeri. Dintre incendii, cel din anul 1658 se pare că a afectat în mod serios orașul, incursiunile tătarilor din acei ani  distrugănd mai multe oraşe din Transilvania.

În prima jumătate a secolului XVII, Turda îşi revine după devastările amintite, precum şi după epidemiile de ciumă şi holeră ce au urmat acestora, fiind repopulată cu soldaţi eliberaţi din armată în anul 1619, iar în anul 1665 cu refugiaţi din Caransebeş, Lugoj şi Oradea. Pentru redresarea situaţiei demografice aceştia au fost stimulaţi de numeroasele privilegii acordate de către principii Transilvaniei, începând cu Gabriel Bethlen, Gheorghe Rákóczi I, Gheorghe Rákóczi II şi Mihail Apafi (1662-1691), astfel încât Turda devine oraş nobiliar în anul 1662, cu toate drepturile şi privilegiile cuvenite.

Un alt eveniment care s-a soldat cu distrugeri majore a avut loc la începutul secolului  XVIII,  în războiul purtat între curuţi şi lobonţi, când Turda a fost incendiată, jefuită şi prădată în repetate rânduri sub domnia principelui Transilvaniei Francisc Rákóczi II (1704-1711). Distrugerile suferite au avut drept consecinţă pierderea rolului economic jucat în comercializarea sării.

Un rol foarte important în dezvoltarea economică a Turzii în perioada medievală și modernă l-au jucat și breslele meșteșugărești. Primele date despre existenţa unor meşteri specializaţi la Turda le avem încă din secolul al XIV-lea.

De-a lungul istoriei, principii Transilvaniei au acordat şi reconfirmat numeroase privilegii Turzii şi locuitorilor săi. Prin astfel de hotărâri sunt încurajate evident şi bresle existente în localitate mai ales sub domnia principilor Gabriel Bethlen, Gheorghe Rákóczi I, Gheorghe Rákóczi II şi Mihail Apafi. Astfel, a fost încurajata activitatea breslelor: tăbăcarilor, croitorilor, blănarilor, cizmarilor, pantofarilor, olarilor şi măcelarilor. Breslele au funcţionat în Turda până în anul 1872, când s-au transformat în asociaţii meşteşugăreşti.

La sfârşitul secolului XIX, Turda cunoaşte o dezvoltare economică şi industrială semnificativă. Diversificarea activităţilor economice a reuşit să facă din Turda un centru industrial însemnat. Cele mai vechi fabrici înfiinţate la Turda au fost:  fabrica de bere, fabrica de celuloză, fabrica de sodă, fabrica de ciment şi fabrica de gips.

Economia de piaţă, producţia şi circulaţia mărfurilor au imprimat şi la Turda o circulaţie monetară însemnată. Sfera si dimensiunile acesteia au fost condiţionate de desfăşurarea producţiei şi de circulaţia mărfurilor.

Dintre evenimentele demne de consemnat din istoria modernă a Turzii ar fi cel petrecut în anul 1810, când la Biserica Între Români a fost ales ca episcop ortodox Vasile Moga. În anul 1847, la aceeași biserică este uns ca episcop ortodox și cunoscutul revoluționar pașoptist Andrei Șaguna.

În perioada modernă, o contribuţie majoră şi semnificativă la dezvoltarea oraşului Turda l-a avut familia nobiliară românească Raţiu de Nagylak. Prima personalitate importantă a familiei a fost preotul greco-catolic Baziliu Raţiu, cel care a construit biserica Răţeştilor, sfinţită în anul 1839 şi care a donat o mare parte din averea sa construirii primei şcoli româneşti din Turda (1873-1874).

Cea mai mare personalitate a familiei ce a activat la Turda a fost dr. Ioan Raţiu. Om politic remarcabil, jurist de mare valoare şi prestigiu, dr Ioan Rațiu a fost un luptător pentru drepturile românilor din Transilvania. Pentru o perioadă îndelungată a fost și preşedintele Partidului Naţional a Românilor din Transilvania, fiind iniţiator şi coordonator a mişcării memorandiste din anul 1892. Dr. Ioan Raţiu a lăsat ca un testament posterităţii, celebrele lui cuvinte: ,, Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă.” O expoziție dedicată familiei Rațiu și istoriei acestei familii poate fi văzută la Muzeul de Istorie Turda.

Peisajul urban al oraşului s-a imbogăţit în perioada interbelică, graţie eforturilor protopopului ortodox Iovian Mureşan, care a construit impunătoarea catedrală din centrul oraşului (1926-1935). Dintr-un oraş industrial devenit încă din perioada antebelică, astăzi Turda are o preponderenţă turistico-culturală. Printre cele mai importante atracţii turistice naturale din împrejurimi se numără: